Carti si etape

Previzibil ar fi sa incep spunand cat de mult am citit eu si ce minunate mi s-au parut cartile de cand ma stiu. Ei bine...nu...pentru ca nu am avut aceasta inclinatie ( sa ii spunem asa) decat incepand cu un anumit moment din viata mea. 

Am crescut inconjurata de carti, aveam orice acasa, orice mi se cerea la scoala si mai tarziu la facultate. Eu insa eram o cauza pierduta pentru familia mea cu doua biblioteci pline, cu un var primar care citea o gramada si o prietena de la parter care era pasionata si citea cu lanterna sub patura. Aia e, aveam alte calitati! Eu eram cu stiintele exacte si, in paralel, scriam poezii, jurnale, scrisori, eram mai orientata catre ce simt eu, nu ce zic altii ca simt sau ar trebui sa simt. Era vremea Jules Verne, pe care nu l-am inghitit nici cu apa si caruia i-am oferit timp din viata mea cat pentru primele 3 foi...eu am incercat, atat am putut.

La liceu insa m-am indragostit de Eminescu...am gasit si proza lui (tot acasa) si mi s-a parut fabuloasa...am inceput sa citesc critica literara ca sa gasesc lucrurile ascunse si nedescoperite din operele lui.

Mai tarziu, am inceput sa citesc de-a dreptul, pentru ca aveam nevoie de o alta poveste paralela cu cea din viata mea, pe cand asteptam pe holurile spitalelor la reanimare, atunci cand parintii mei erau, pe rand, de cealalta parte a usii. 

Acum nu imi mai trebuie motiv...imi place pur si simplu, simt ca imi imbogatesc sufletul si mintea, ma ajuta sa inteleg, sa transmit, sa cresc.

Pentru toate exista in viata timpul lor..si vin atunci cand trebuie cu adevarat sa vina. Eu de ceva vreme nu mai grabesc lucrurile...e mult mai intelept.