Jurnal de homework:)-ep.13

Zbuciumul unei vieti uzuale-as numi-o normala, dar nu sunt sigura ca e chiar asta definitia normalitatii-ne face sa uitam de prezent. Fuga dupa divers si schimbari, dupa mai mult, mereu mai mult, mereu altceva,  toate ne fac sa ne raportam, fara sa realizam, doar la trecut si viitor. Trecutul ca nostalgie sau regret, viitorul ca instrument de visare, aspiratii si uneori aberatii🙂 Dar prezentul...? Prezentul, cel mai sigur si palpabil lucru? Dispare pe nesimtite, odata cu permanenta nemultumire pe care care o avem la adresa lui.

Situatiile critice, noi, limita si debusolante ne readuc "cu picioarele in prezent". Il simtim mai mult, il constientizam ca este. Am avut revelatia prezentului trait la intensitate maxima, in zilele in care, stand alaturi de mama mea intr-un centru de paliatie, am facut voluntariat pentru bolnavii de langa mine. Erau oameni care aveau doar prezent...voiau sa il lungeasca...nu vorbeau de planuri, vorbeau de speranta, de rugaciune, il reintalneau pe Dumnezeu...

Odata cu respectarea distantarii sociale si a ordonantelor militare, am revenit in prezentul meu, m-am imprietenit cu el si cu mine. Mi-am adus aminte de atunci...de lectii...de invataminte...de maturizare...intelepciune.

Vreau sa ii cer iertare pentru toate reprosurile pe care i le-am adus frecvent, comparandu-l cu un viitor mult mai frumos. Era de fapt doar lasitatea confruntarii cu realitatea, sperand mereu ca altceva mai bun va fi, in loc sa traiesc sau sa schimb pentru mine momentul daruit de dragul meu prezent.

Incepe o noua saptamana...a opta.