Jurnal de homework:)-ep.20

Odata am aflat de la un fotograf ca cele mai frumoase poze se fac dupa ploaie, cand atmosfera e curata. M-am gandit mult la asta si la curatirea pe care o poti simti lasand ploaia, in loc sa te sperie, sa te mangaie. Oricum sunt momente in care, si cu cele mai tari umbrele, esti invins. Si atunci, te poti bucura de moment sau infuria pe rezultat. De-a lungul timpului am urat, am ocolit si am iubit ploaia. 

Era dusmanca mea si o uram in momentele in care aveam parul proaspat indreptat cu placa. Multa vreme mi-a ramas in minte ca ea si doar ea poate fi responsabila de nefericiri. In plus mi-a stricat si o pereche de tenisi...care evident imi placeau🙂

Am ocolit-o multa vreme, ferindu-ma de ea, fugind si incercand sa ma ascund la primii stropi. Cautand umbrele mari si rezistente care sa ma fereasca de marele pericol, verificand prognoze meteo si raportandu-mi bucuria unui eveniment doar la ea.

Dar am vazut-o si romantica, cea mai romantica atunci cand era vara pe aleile unui parc sau pe malul marii. Inca are un farmec aparte ploaia aceasta de vara, aduce cu ea mirosul de praf ud, aburi din asfaltul incins racorit brusc, ciripitul de pasari care vesteste terminarea ei si mersul incet al melcilor care isi pot jertfi viata incercand sa treaca o simpla alee. Unde se duc ei oare, mereu dupa ploaie?

Intr-o zi de marti am inteles pe deplin sensul refrenului de la Pasarea Colibri: "ploaia care va veni/ le va potopi pe toate". Era martea trecuta, pe cand orice mijloc de aparare era inutil. Initile au fost si umbrelele si hainele, care nu au salvat trupul nimanui de apa pana la piele. O rupere de nori, spuma pe asfalt si, in final, suvoaie scaldate de soarele care a vrut sa se arate, uscand trecatorii invinsi. O senzatie de iubire cu natura care, doar asa, a putut sa ne arate ca ii este dor uneori de noi.

Incepe o noua saptamana..numarul 15.