Ursuletul de plus

Cand intru in camera mea, cea din copilarie, ma intampina o gramada de jucarii de plus. Fiecare cu povestea ei, cu momente de care o leg in amintire. Nu as putea sa renunt la niciuna din ele. E clar ca o parte din noi nu pararseste niciodata sentimentul de bucurie resimtit in copilarie la vederea unui ursulet de plus.

Au fost, de-a lungul timpului, in functie de etapa in care ma aflam, prieteni cu care imparteam momente, jucarii frumoase si dragalase, cadouri romantice... Acum plusurile imi dau mereu un zambet, imi aduc o stare de bine si mi se par romantice, mai romantice ca la 20 de ani. Am cate unul mic pitit in diferite locuri: in masina, la birou, pe noptiera langa pat, in sufragerie (ascuns dupa perdea, sa nu strice design-ul🙂).

Copilul din mine nu vrea sa plece nicaieri si are o bucata de suflet doar pentru el. Se reactiveaza periodic anuland gandirea de adult calculat si rational.

Daca in copilarie cautam sfatul adultilor, fugind catre ei cu speranta, acum fug catre copilul din mine cand simt povara prezentului. Ursuletul de plus nu inceteaza sa fie acolo, cu aceeasi fata linistita si usor ironica, spunand cumva ca totul va fi bine. Il cred de fiecare data. Oare el o simti singuratatea?