A fost odata un leu

A fost odata... asa incepe orice poveste. Dar nu este doar o poveste, e o intamplare. O intamplare care, prin prisma vechimii in timp, va fi ridicata cu siguranta la rangul de poveste adevarata😄

A fost odata un leu... un leu pe care l-am primit rest, l-am pus in buzunar si l-am uitat acolo. Si el a stat cuminte, a rezistat la centrifuga masinii de spalat, a asteptat ca eu sa reimbrac fusta aceea de blugi si mi-a adus cel mai mare zambet instant pe fata atunci cand l-am descoperit. Zici ca era cel putin comoara ingropata la radacina copacului din cartile de aventuri... cartile acelea pe care eu nu le-am citit niciodata pentru ca ma plictiseau, dar stiu cum sta treaba in ele ca mi-au povestit altii😉

Cand s-au gandit sa faca astia banii din plastic, fix pentru mine i-au facut😄 Altfel, leul meu nu mai apuca ziua cu zambetul si nici zambetul nu mai aparea spontan in ziua cu leul.

De multe ori mi se intampla sa fiu uituca... exceptand cateva teme mari pe care nu le uit niciodata... probabil ele imi ocupa mintea suficient de mult. Dar in cazul acesta, imi place uitarea. Instinctiv de atunci, cand ma imbrac cu ceva cu buzunare, caut in ele (am grija sa fie hainele mele😄). Si am deseori pe fata un zambet... si simt aceeasi bucurie a descoperirii ca atunci cand deschizi un cadou, sau un ou kinder in care speri sa gasesti o surpriza frumoasa, ca de cele urate te-ai saturat.😄

Nu ma stresez sa imi pun mereu restul in portofel... acolo ma astept sa il gasesc si data viitoare cand il deschid. Dar cand ai o zi nasoala si iti afunzi pumnii in buzunar ca sa nu se vada si te "lovesti" de un leu sau doi de demult, se sterge incruntarea aia care provoaca ridurile "de griji" si apare zambetul care provoaca doar riduri "de expresie"... clar mult mai sanatoase. 

Si e doar un leu...