Tacere...

Mi-am amintit de-o carte... acea carte care, la 16 ani, m-a facut sa ma exprim, sa imi analizez trairile si sa pun sub semnul intrebarii emotiile. Sa scriu....sa scriu mai mult decat un jurnal din sertar... sa scriu de mine si sa imi pese de sufletul meu. Sa recunosc fragilitatea dincolo de masca atotputerniciei.

"De ce nu suntem ceea ce putem fi"....De mult ma gandesc la ea; si, din intamplare  (daca exista), mi-a aparut in feed..da, ala de la Facebook...oare citeste si ganduri Facebook-ul asta?😊

Si pentru ca simt...simt foarte tare asta, vreau sa ramana aici trairea, durerea si poate speranta de atunci dar si de acum, pe care am scris-o, am regasit-o, si o retraiesc:

Iar taci tacere cruda? De ce nu ma lasi sa respir si ma obligi sa oftez? De ce nu ma lasi sa rad si ma inneci cu lacrimi amare? As vrea sa te sparg, Sa te sparg cu ura si cu patima, cu aceeasi patima cu care te caut. Te urasc acum, cu o ura teribila, ca iubirea cu care te iubesc uneori. Si nu mai stiu ce sunt si ce vreau, si ma lupt; ma lupt cu imagini si amintiri, cu gesturi si priviri, ma lupt cu esenta si aparenta. Intregul meu s-a transformat intr-o farama, o farama care nu se mai poate ridica, o farama care este strivita de trupul pierdut de care se impiedica. Oare cand nu o sa ma mai impiedic de mine? Oare cand o sa cad din alte cauze decat "eu"?